În cameră era semi-întuneric.
O adiere de vânt flutura perdeaua trasă peste
o fereastra deschisă ușor, fereastră ce nu facea față valului de fum, ce se
formase de la pachetele de țigări fumate în așteptarea ta.
Nici nu știu ce zi era, dacă nu mă înșel era
chiar duminică...și da, nu mă înșel, se împlineau aproape trei ani de când ne
întălnisem prima dată.
Mai ții minte?
La terasa din Centrul Vechi, tu stăteai la
masa alăturată, erai cu grupul tău de prieteni. Dar din câți erați, tu ai fost
singura care mi-ai atras atenția în mod special din cauza râsului tău care nu
avea nimic special în afară de faptul că mă făcea să răd fara sa vreau.
Era un răs molipsitor...
Sună telefonul, este Andrei care vrea să mă anunțe
de un chef la care suntem invitați deseară.
Sincer nici nu mai știu de ce ai plecat, țin minte
doar că mi-ai zis că mi-e mai bine așa, fără tine și că o să îți mulțumesc
într-o zi pentru alegerea ta.
Cred că tocmai am ajuns
in acea zi, în care trebuia să îți mulțumesc, dar nu o s-o fac!
Nu am nici un motiv să
îți mulțumesc, ba din contra, cred că ar trebui să te ocolesc toata viața
pentru a nu fi tentat să arunc pietre dupa tine pe stradă când te văd, pentru
cât am tras să îmi revin după plecarea ta, in trombă aș putea spune…
Ba, am gasit un motiv
să îți mulțumesc…da…chiar l-am găsit, și anume că am învățat că nu trebuie să
te încrezi în fiecare “Te
iubesc” pe care îl auzi!
Dar din nou, nu am să o fac,
pentru ca meriți nici cea mai mică atenție din partea mea, singurul sentiment
pe care aș vrea să îl încerci este cel pe care l-am trăit eu când ai închis ușa
după tine fără să îmi mai spui nimic.
Și acum te las să-ți trăiești in continuare viața ta perfectă în care nu
ai vrut să-mi faci și mie loc
Au revoir!!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu