Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă și la bărbie, dar mâna nu le mai știe, și alunecă-n neștire pe-un deșert în strălucire, peste care trece-alene o leoaică arămie cu mișcările viclene, încă-o vreme, și-ncă-o vreme...
Nichita Stănescu- Leoaică tânără, iubirea.
Azi nu aveam chef să scriu, dar mi-am adus aminte de o discuție pe care am avut-o cu cineva care spunea că mă iubește, și cu toate astea a făcut niște lucruri care contraziceau spusele ei.
Când am întrebat de ce a fost necesar acest circ, acele vorbe, mi-a răspuns scurt: așa simțeam nevoia!
Eu credeam că atunci când ai nevoi te duci la toaletă, te duci la shopping, nu spui "te iubesc!"
După umila mea părere, astea sunt doua cuvinte care nu se spun cu o ușurință apropiată de " vreau și eu două pâini", să zicem!
Este o expresie pe care ți-o asumi cu toată ființa ta, cu toată conștința ta...o trăiești!
Sau am mai auzit o variantă: "o ziceam ca să nu se simtă prost, pentru că și el îmi spunea la fel !"
Păi cum vine asta? Aruncăm vorbe doar să se simtă celălalt bine?
Nu spun că nu te simți bine când cineva îți spune ca te iubește, dar când afli motivul adevărat pentru care o spune, nu dai cu capul de toți pereții? La figurat vorbind!
De ce nu ne asumăm ce spunem sau facem? De ce nu suntem responsabili pentru ceea ce facem?
Am învățat că în viața trebuie să iți asumi niște riscuri pentru a putea fi fericit...dar trebuie să știi când faci acele riscuri, pentru că riști să dai cu capul de zid, și să intri într-un fel de comă din care cu greu mai ieși.
E normal să se întâmple așa sau sunt eu de modă veche?
