All for the best!!

   
        Și…am zis că nu o să scriu despre tine…am considerat că dacă o fac, arăt întregii lumi cat sunt de slab si nesigur pe mine, la naiba, sunt nesigur până si pe nesiguranța mea!

     Dar nu pot, nu pot să nu o fac, poate pentru că acesta e felul meu de a mă descătușa, de a-mi striga toate frustrările pe care le-am acumulat în ultima perioadă…

     Ca un prost(da, prost!!!) am crezut a nu știu câta oară că, da…în sfârșit pot fi fericit, că da…într-un mod miraculos, toate astrele s-au aliniat in favoarea mea și că într-un final a început și zodia mea norocoasă…Dar ghici ce?

     Nici acum n-a fost…

     Ce-i drept, m-ai avertizat de la bun început, dar în același timp mi-ai cam dat apă la moară(dacă pot spune așa!!!) și nici măcar nu ai încercat să împiedici căderea asta a mea…

     Ai avut nu știu câte oportunități de-a opri tot, de a-mi da dreptul la o perioadă liniștită de care mai am nevoie din când în când, dar ai preferat să te joci cu mine exact cum se joacă o pisică cu un șoarece, obosit și fără putere, pe care îl lasă să-și ia nițel de avânt după care să-l imobilizeze încă o dată și încă o dată până când, într-un final își dă ultima răsuflare.

     Te-aș întreba simplu: de ce?...de ce toată povestea asta?...ce ai avut de câștigat din faptul că ai dat cu mine de pământ de n ori și de fiecare data te-ai purtat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și ai luat-o de la început.

     Dar nu am să te întreb, ci am să te las sa îți dai singură seama dacă ai procedat bine sau nu, dacă a fost fair-play față de mine și, de ce nu, față de tine...until then, I wish you only the best and be happy, with or without me, because that’s more important to me than anything else in the world[ asta pentru ca știu ca nu suporți dialogul în engleză ;)]…

Workaholic...

      

    Ce înseamnă a fi workoholic?

    Daca cineva își ocupă cea mai mare parte a timpului muncind nu înseamnă că este workoholic. Vorbim despre aceasta dependentă de muncă atunci cănd persoana respectivă reușește să aibă timp liber dar preferă să-l petreacă muncind sau gândindu-se cum ar putea sa muncească mai bine.

    Acum problema apare în două situații, și anume:

-Din cauza societății în care trăim;

-Din cauza mediului în care ne desfășurăm activitatea profesională;

 Să începem gradual!

    -Din cauza societății în care trăim;

De când eram mici ni s-a înrădăcinat idea cum că fără un loc de muncă stabil și bine plătit, nu putem reuși în viață, și că trebuie să facem orice pentru a găsii un astfel de job, job la care trebuie să mergi zi de zi, la program sa stai 10-12 ore dacă se poate chiar mai mult.

     Acum, din cauza acestei ideei preconcepute, majoritatea persoanelor nu își mai alocă timp pentru problemele personale, din cauza faptultui că ar putea pierde acel loc de muncă și preferă să stea mai mult peste program dacă este nevoie, mai ales că în ziua de azi nu se mai pune problema daca este nevoie sau nu…doar este nevoie și atât! Și nimeni nu își permite să stea fără job mai mult de două săptămâni…

      -Din cauza mediului în care ne desfășurăm activitatea;

      Am observat, la mine la serviciu chiar, tendința aceea de sindicalism care nu își are locul, să fim sinceri, pentru ca in domeniul privat, de la primul angajat până la ucenicul venit de două săptămani, nimeni nu este de neînlocuit…Ce vreau să spun prin asta? Nimeni nu își dorește să ramână fără job, așa ca face un compromis...

      Țin să precizez că, făcând referire la jobul meu, că eu sunt printre puținele cazuri fericite care au scapat milimetric de wokaholism, asta din diverse motive.

   Revenind la ideea de sindicalism inutil, în orice domeniu va exista un “nea Gică”, care va fii de părere ca se munceste prea mult, că nu se merită pentru un salariu atât de mic(!?!) , că să se facă grevă(sindicat mai trebuie și gata!!!) dar care in caz de aceea nevoie zilnică de oameni care sa stea peste program de care vorbeam mai sus, el este primul care se oferă voluntar, ca deh…așa zice șeful…

  Și de la “zice șeful” păna la wokaholism nu cred ca mai este mult, voi ce ziceți?

     

   

O doză de cultură

                

Alexandre Dumas - Dumas Davy de la Pailleterie, cunoscut și ca (Alexandre Dumas père) Alexandre Dumas tatăl, (n. 24 iulie 1802, Villers-Cotterêts, Aisne - d. 5 decembrie 1870, Puys, Seine-Maritime) a fost un autor de romane istorice de aventuri, prin care a devenit cel mai popular scriitor francez din lume.

Bunicul său, marchizul Antoine-Alexandre Davy de la Pailleterie, a servit guvernul Franței ca General commissaire de Artilerie în colonia Saint-Domingue (astăzi Haiti), unde s-a căsătorit cu Marie-Césette Dumas, o sclavă de culoare.

În 1762, aceasta l-a născut pe tatăl său, Thomas-Alexandre, și a decedat la scurt timp după naștere.

La întoarcerea marchizului și a fiului său în Normandia, sclavia încă exista, iar băiatul a avut de suferit datorită faptului că era pe jumătate negru.

În 1786, Thomas-Alexandre s-a înrolat în armata franceză, folosind numele de familie al mamei sale ca să protejeze reputația aristocratică a familiei. În urma revoluției franceze, marchizul și-a pierdut proprietățile, dar Thomas-Alexandre Dumas a avut o carieră distinsă în armata revoluționară, ajungând la gradul de general înaintea împlinirii vârstei de 31 ani.

Thomas-Alexandre s-a căsătorit cu Marie-Louise Elisabeth Labouret, iar în iulie 1802, în Villers-Cotterêts, Aisne, lângă Paris, s-a născut fiul lor, Alexandre Dumas.

Tatăl său, Thomas Alexandre Davy de La Pailleterie, general al Revoluției franceze a murit în 1806, când fiul său avea trei ani și jumătate.

Alexandre Dumas a fost crescut de mama sa și a primit o educație mai degrabă mediocră, însă acest fapt nu i-a afectat afinitatea pentru cărți, pe care le citea ori de câte ori avea ocazia.

Povestirile mamei sale despre faptele de vitejie ale tatălui său din anii de glorie a lui Napoleon i-au stârnit imaginația pentru aventuri și eroi.

Deși săracă, familia tânărului de douăzeci și doi de ani Alexandre Dumas, a păstrat atât reputația distinsă a tatălui său cât și legăturile aristocratice, aceasta fiindu-i de folos după restaurarea monarhiei.

În 1823, se mută la Paris, unde, datorită caligrafiei sale, intră în slujba Ducelui d’Orléans.

După studii neglijate, a lucrat ca funcționar în biroul unui notar și a debutat redactând piese de teatru împreună cu prietenul său, vicontele Adolphe Ribbing de Leuven. Aceste prime încercări literare au fost eșecuri.

Continuă să scrie teatru și cunoaște, în fine, succesul în 1829, grație reprezentației cu Henric al III-lea și curtea sa, la Comedia Franceză. Succesul continuă pe toată durata carierei sale literare, în genurile sale predilecte: dramatic și romanul istoric.

A fost un autor prolific (cu ajutorul cunoscut al unor „negri”, mai ales Auguste Maquet care a participat la cele mai multe opere ale lui Dumas), semnând mari opere, cum ar fi Cei trei mușchetari sau Contele de Monte-Cristo în 1844.

În 2002, cu ocazia bicentenarului nașterii sale, rămășițele sale au fost transferate în Panteonul din Paris, nerespectându-se ultima sa dorință de „a reintra în noaptea viitorului în același loc în care am în viața trecutului”, „în acest fermecător cimitir (din Villers-Cotterêts) care are mai degrabă aerul unui țarc de flori, unde să lași copiii să se joace, decât al unui câmp funebru unde să calci cadavre” 

                                                                                                sursa:wiki

Pierdut...

   




         Se pare că sunt urmărit de un blestem și niciodată nu-mi iese cum aș vrea…
      
     NICIODATĂ!!!!!!

Mă pierd pe drum sau ce naiba se întâmplă că de fiecare dată trebuie, și asta e obligatoriu, să ies foarte șifonat?

          E rău să vreau si eu puțin mai mult de la mine, trebuie să ma mulțumesc cu puținul ce mi-se oferă odată la 10 ani sau trebuie să forțez eu mâna și să înaintez precum un tanc și să calc tot ce-mi iese în cale pentru a fi eu fericit?

          Nu am făcut asta niciodată, ba din contră, mai tot timpul m-am dat la o parte din fața ocaziilor ce mi s-au ivit și în același timp am făcut cele mai proaste alegeri, alegeri care în timp, au construit, din inerție aș putea spune, un baraj in calea realizării mele ca individ intr-o societate ce a impus niște standarde ce nu sunt foarte ridicate în general dar pentru mine sunt echivalente cu celebra cladire Burj Khalifa din Dubai…

            Oare asta sa fie greșeala mea capitală?

      Că nu-mi acord mai mult credit mie însumi, mai mult decât mi-ar acorda nimeni altcineva și că pun prea mult preț pe ce spune lumea din jur?

             Peste tot aud același lucru, ca depinde numai de mine ce alegeri fac și că trebuie sa cântaresc bine fiecare opțiune pe care o am doar că eu nu sunt deloc așa, sunt un om al momentului, adică ce simt atunci, în momentul Z, aia fac, aia spun…nu mă găndesc la consecințe…Să fie un lucru rău?...Hmmm!!

         “ Do I really look like a guy with a plan? You know what I am? I'm a dog chasing cars. I wouldn't know what to do with one if I caught it! You know, I just... *do* things...” zicea Heath Ledger în “The Dark Night”…

           Oare să mi se potrivească precum o mânușă vorba asta?

            Și cum aș putea schimba lucrul acesta și nu vreau să mai aud că depinde doar de mine pentru că, sincer, sunt sătul până peste cap?

International man of mistery

           

 “ Crankys…I lost my mojo”,  ar spune  un personaj pe care  l-am văzut într-un film mai deunăzi…

Eu unul, personal, nu știu ce s-a întâmplat, doar că nimic nu mai este ca la început. Mă comport de parcă acum am ieșit din grotă, sau cel puțin așa pare la prima vedere, cum spunea un prieten, mă faultez in neștire…

         Ce am pățit, ce am făcut, unde m-am pierdut pe drum, nu știu să vă spun, cert este ca nimic nu mai este cum era acum câțiva ani, când puteam comunica fără probleme cu oricine despre orice…

        Acum parcă totul ar fi ceva filozofal, îmi place să despic firul în patru de parcă consecința ar fi sfârșitul lumii și nu o experiență nouă de viață din care aș putea învăța ceva…de parcă ar depinde tot restul vieții mele…

         De unde pleacă acest articol?

     Acum câteva zile m-am pomenit cu o „fostă” amică de-a mea, căreia îi făcusem o simplă invitație la cafea/suc/bere ș.a.m.d. ,că să nu o mai întreb de așa ceva, că ea nu are chef de relație(?) acum și că mai bine îmi spune de la început, ca să evite orice interpretare.

       Am rămas perplex, vă jur!

  

    După care, al doilea eveniment, alt personaj secundar îmi spune același lucru…

       Zic: este ceva în aer!...Sau cele două se cunoșteau și s-au vorbit.

   Nu vreau să credeți că mă plâng în vreun fel sau că mă victimizez oarecum, doar că îmi pun următoarea întrebare:

         Chiar sunt atât de ok încăt toate “demoazelele” nu-și doresc a mă pierde ca prieten sau ar trebui să mai schimbe placa asta cu bun prieteni?

Zilele Craiovei 2016

Ca să fiu cinstit, nu am fost la toate evenimentele desfășurate cu ocazia Zilelor Craiovei, în afară de concertul lui Ștefan Bănica jr. de sâmbăta seară și la adaptarea rock a operei Carmen de Georges Bizet, făcută de cei de la Opera Română din Craiova duminică seară, ultima zi a evenimentului.

   Și nici nu regret sincer, având în vedere ce am auzit în jurul meu de la minunații locuitori ai Craiovei.

    A fost de ajuns să merg duminică să văd “Carmen” pentru a trage niște concluzii evidente pentru oricine care are un minim de bun simț  și anume, în afară de un procent de 30% din cei prezenți acolo strict pentru operă, restul erau cei ce se adună la orice eveniment, doar de dragul de a ieși din casă pentru a avea ce povesti, cum că ei au fost la operă și au ascultat niște “disperați” pe scenă(și da…am folosit cuvăntul corect), cum cataloga un “împătimit” al culturii din Craiova.

   Ca să nu mă înțelegeți greșit, n-am nimic cu nimeni, oricine este liber să asculte orice îl face să se simtă bine, este liber să spună orice vrea, atâta timp cât nu deranjează pe cei din jurul său.

   Și eu, unul, m-am simțit oarecum poluat fonic de cei din jurul meu, cei pe care i-am descris mai sus, ,pentru că eu venisem să văd și să ascult ce se întămpla pe scenă.

     Cât despre opera în sine, ce să spun…Un spectacol încărcat de emoție, un décor modern, doua motociclete( Harley-Davidson, dacă nu mă înșel), câțiva cunoscuți pe scenă(și mă mândresc cu asta :D) și la final, tradiționalul foc de artificii ce ne incânta în fiecare an , de parcă am fi copii…

   Una peste alta, a fost un sfârșit de săptămână reușit,în care am avut de toate, concerte, prieteni pe care nu-I mai vazusem de ceva timp, distracție si cam tot ce a trebuit…

    Și la final, dar nu în ultimul rând aș vrea să mulțumesc pentru poze celor de la CameraMedia și colegului meu CostinelMitrache.

Am crezut că...

             Și da…te-am plăcut din prima zi in care te-am văzut! Și da…recunosc faptul că mi-a fost teamă să îți spun, de parcă s-ar fi sfârșit lumea dacă o făceam! Și da…într-o zi mi-am făcut curaj și am făcut-o!

       Am zis tot ce simțeam, de ce nu-am făcut-o până atunci, puțin temător totuși, îmi era frică de reacția ta, de ce vei zice sau cum vei primi această confesiune.

       Și da, ești singura in fața căreia am avut acest curaj, nu știu de ce, credeam ca într-adevăr meriți mai mult și din nou nu știu de ce am crezut că eu sunt făcut pentru tine.

       Dar…din nou am aflat de ce mi-am construit un mare zid în jurul meu. Ai avut TU grijă să îmi arăți de ce am ajuns să nu am încredere in mine, m-ai făcut să redevin cel care eram înainte, și anume tipul acela temător care din nou nu are încredere în el care nu are curaj să spună ceea ce simte in preajma cui într-adevăr merită și îl merită.

       Sincer nici nu știu dacă să îți doresc să vezi că poate meritam puțin mai multă atenție din partea ta și să vezi că nu sunt un looser(nici nu știu ce caută acest cuvânt în vocabularul meu dar mersi că l-ai adus în actualitate) care făcea cum ziceai tu doar de dragul tău(poate aici a fost problema), pentru a sta mai mult in preajma ta, dar astea sunt detalii pe care tu le-ai omis, sau să te las în ignoranța ta colosală, ignoranța ce te face sa crezi că doar prin prisma faptului că te așezi la o masă deja toată lumea este mult mai fericită.

       Să-ți spun ceva, mică domnișoara, nu ești Soarele în jurul căruia se învârte Pământul, nici măcar nu cred că ar trebui să fac această comparație când vorbesc despre tine dar hey…sunt scriitor, defect profesional, ce să zic!?! Acesta e avantajul meu în fața ta, nimeni nu va ști despre cine vorbesc, în afară de tine, fapt ce reflectă un soi de diplomație!

      

       Dar uite, alt lucru pe care l-am făcut pentru tine, fără să-mi dau seama…niciodată nu am scris un articol, despre orice domeniu sau orice persoană deci, ar trebui să te simți mândră și eu totuși să-ți mulțumesc…

        Cred că te-ai regasit in ce am scris mai sus dar poți sta liniștită, nu aștept nici un semn de la tine, doar am vrut să îți arăt că  dacă îmi acordai puțin credit, poate, repet, poate…vedeai că am ceva de oferit.

         Și cu asta am încheiat: îți doresc tot binele din lume și să fii fericită în continuare!

       

Noaptea Muzeelor Deschise 2016

        După cum știați, sâmbătă 21.05.2016, s-a desfășurat Noaptea Muzeelor Deschise în toată țara, așa ca, înarmat cu bună dispoziție și împreună cu doi colegi, Costinel Mitrache și Emma Săvulescu, am încercat să facem un tur al muzeelor din Craiova.

        Și am început de la Casa Universitarilor, clădire construită in decursul sec. al XIX-lea (cea dintâi mărturie despre casă datează  din 1833), și care a fost, in fapt, locuinta primarului Craiovei din acea perioadă, N. Romanescu( n.1855, decedat la 31 august 1931) și ajunsă in stadiul final, cunoscut de noi azi, in anul 1903.

         Graţie funcţiei de primar al oraşului Craiova, N. Romanescu a venit în contact cu personalităţi de seamă ale României, propria casă fiind un cadru ales de găzduire a unora dintre numeroasele sale întâlniri. Astfel, i-au fost oaspeţi Nicolae Iorga şi George Enescu, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Elena Văcărescu, C.A. Rosetti, Alexandru Macedonski .

        După ce am terminat de vizitat Casa Universitarilor, am pornit agale, schimbând impresii și păreri, asta in pauzele de vorbit la telefon ale Emmei, către Muzeul de Artă.

          Odată ajunși acolo am ramas uimit sa vad  o mare de oameni. Am rămas placut surprins să văd foarte mulți tineri, dornici de cunoaștere,care așteptau liniștiți, în coloană să le vină rândul să intre în muzeu.

           Muzeul de Artă din Craiova este amplasat în Calea Unirii nr. 15. Înființat în anul 1908 sub numele de Pinacoteca Alexandru și Aristia Aman, va deveni în 1954 Muzeul de Artă Craiova. Muzeul este adăpostit într-un palat în stil baroc târziu, monument de arhitectură, construit în 1900 - 1907, inaugurat în 1909, după planurile arhitectului francez Paul Gottereau. Palatul a fost donat statului în anul 1936. Clădirea are și o valoare memorială: în 1913, în această clădire a fost găzduit regele Carol I și familia sa, între 19 septembrie - 9 octombrie 1939, aici a fost găzduit guvernul polonez aflat în refugiu, în frunte cu Eduard Smigli-Ritz iar între 5 noiembrie - 25 decembrie 1939 a fost găzduit președintele Poloniei, Ignacy Muscicki. 

             

          Și cam atât am apucat sa vizităm, pentru că a trebuit sa punem pauză la tur, deoarece am avut un Constantin de sărbătorit și nu aveam cum să-l ratăm, dar dacă vreți să vizitați muzeele din Craiova, ele au ușile deschise în fiecare zi între orele 10.00-17.00 și vă așteapta cu foarte multe informații utile.

 Pentru mai multe poze accesați link!

It's over!

      În cameră era semi-întuneric.

     O adiere de vânt flutura perdeaua trasă peste o fereastra deschisă ușor, fereastră ce nu facea față valului de fum, ce se formase de la pachetele de țigări fumate în așteptarea ta.

     Nici nu știu ce zi era, dacă nu mă înșel era chiar duminică...și da, nu mă înșel, se împlineau aproape trei ani de când ne întălnisem  prima dată.

     Mai ții minte?

     La terasa din Centrul Vechi, tu stăteai la masa alăturată, erai cu grupul tău de prieteni. Dar din câți erați, tu ai fost singura care mi-ai atras atenția în mod special din cauza râsului tău care nu avea nimic special în afară de faptul că mă făcea să răd  fara sa vreau. Era un răs molipsitor...

    Sună telefonul, este Andrei care vrea să mă anunțe de un chef la care suntem invitați deseară.

    

    Sincer nici nu mai știu de ce ai plecat, țin minte doar că mi-ai zis că mi-e mai bine așa, fără tine și că o să îți mulțumesc într-o zi pentru alegerea ta.

    Cred că tocmai am ajuns in acea zi, în care trebuia să îți mulțumesc, dar nu o s-o fac!

    Nu am nici un motiv să îți mulțumesc, ba din contra, cred că ar trebui să te ocolesc toata viața pentru a nu fi tentat să arunc pietre dupa tine pe stradă când te văd, pentru cât am tras să îmi revin după plecarea ta, in trombă aș putea spune…

     Ba, am gasit un motiv să îți mulțumesc…da…chiar l-am găsit, și anume că am învățat că nu trebuie să te încrezi în fiecare  “Te iubesc” pe care îl auzi!

    Dar din nou, nu am să o fac, pentru ca meriți nici cea mai mică atenție din partea mea, singurul sentiment pe care aș vrea să îl încerci este cel pe care l-am trăit eu când ai închis ușa după tine fără să îmi mai spui nimic.

  

    Și acum te las să-ți trăiești in continuare viața ta perfectă în care nu ai vrut să-mi faci și mie loc

   Au revoir!!!!

 

Second-Life

Ați jucat vreodată Second-Life?

Este un joc on-line, in care vă creați  un personaj virtual,  ce poate face aceleași lucruri pe care le face orice om in viața reală și anume: job, căsătorie, distracție, somn, s.a.m.d.

Este distractiv, doar că nu trebuie  sa-ti acapareze viața reala...
 Am observat in ultimul timp ca exact același lucru se întâmplă cu Facebook -ul, îți ocupa tot timpul...am auzit mai nou că daca nu ai profil pe Facebook  nu exiști...haha...Cea mai tare faza pe care am auzit-o vreodata.

     Uite..eu nu mai am profil de facebook si continui sa exist...si chiar nu am nicio problema de comunicare cu din jurul meu, mai ales ca exista telefonie mobila.
     Sunt de parere ca daca ai nevoie de cineva, suni, discuti, stabilesti o intalnire daca este necesar si gata...

      Cati au "murit" ca nu au cont de Facebook?

      Am uitat oare sa comunicam fata in fata? Am uitat sa traim in lumea reala?

      Cati aveti curaj sa traiti o saptamana fara acest Facebook, sa iesiti din casa doar sa va plimbati pentru a pierde timpul bucurandu-va de vremea de afara, de oamenii pe care ii intalniti?
     Ati incercat vreodata sa vedeti ce se intampla daca faceti acest lucru?

     Daca da, astept sa-mi spuneti ce parere aveti despre lumea din jur.